De trei ani tot încerc să ajung la Gărâna, nu de alta dar toată lumea îl laudă și se zice c-ar fi cel mai vechi festival de Jazz din România. Și deh, io cred că au dreptate, anul ăsta au ajuns la ediția cu numărul XXI. Bravo lor!

No, s-o luăm încet, să nu credeți că am ceva comision de-l laud de la primul paragraf. 🙂

Vineri pe l-amiazi, cu unșpe mii de bagaje -că așa ne șade bine când mergem să hodinim și să relaxăm hoitu’ (a se citi trupul sublim) – l-am pus pe Emil să facă juma de Cluj ca să mă ia ca pe o divă.

Aveam bagajul pe 3 zile, izopren, cortul meu nou-nouț de Husky, un alt animal  (sacul Pinguin), o ladă frigorifică cu Jagga, un pic de mâncare și ceva beri de drum. Știam că vom sta la un camping și nu știam exact ce vom avea în zonă. Așa că am  golit rafturile de conserve, ceva hamburgeri dela LDL (care au ieșit tare gustoși, apropo) și croisante.

Pe drum încolo (5-6 ore, nu mai știu exact), m-o lovit inspirația, că no, creierul meu nu prea poate sta odihnit. O fi bine, o fi rău? Iar îs confuz. Și iaca ce-o ieșit:

Trei Crai de la răsărit
Spre Gãrâna au pornit
Cu jazz ca să se cultive
Sa nu se transforme- n dive.

Postăm de pe contu lui Emil. Să-l facem pe el de kko. Când colo,  lumea chiar ne place, mira-m-aș, vo’ 80 de like-uri și uite și tu ce poză de neanderthali am pus (nici o divă!)

Ajungem pe ziuă, punem corturile și încep să dau cu privirea. Era un camping de motocicliști, de sincer mă cam așteptam să mă înghesuie careva la baie că i-am deocheat motoreta.

Când colo, numa oameni faini, curătenie de lingeai de pe jos, o clădire de servire a mesei în stil bavarez, unde nimeni nu se uita urât la tine dacă ai venit cu mâncare de acasă și nu ești de-a locului, atâta timp cât dădeai bună ziua și strângeai după tine, cum e firesc.

Și am dat bună ziua, până ne-am prins că mulți erau străini. nemți mai exact. Cică vin la Camping Enduromania de pe la primele ediții de Gărâna Jazz și, umblă vorba, ar fi pus umărul la construirea lui, de aici și stilul occidental și aerisit al locului. Dacă mergeți spre Gărâna, musai să campați la Brebu Nou, un sat mai nainte. Preț 35 de lei pe zi, cu bufet suedez dimineața. Unde mai primești așa ceva într-un camping??! Și mâncai pe săturate. 🙂

No, planul era să stăm prima noapte să hodinim și să ascultăm muzica de peste deal la un grătar, cum îi șade bine românului. Zis și făcut. Băieții și-au pregătit de acasă material pentru burgeri, eu am găsit la LDL gata făcuți și am reîncălzit.

Eu unu m-am omenit bine și n-am făcut nazuri. Ca să ne cadă bine, am stropit cu ceva berule și apoi, văzând că se pregătește de furtună am dat pe Jagga și sesiune de Stories pe Instagram .D Emil o scos clipul ăsta, de nici cei de la Jagga nu cred că le putea face așa branding bun.

Ne-am tot omenit, ne-am tot mirat de furtună și spectacolul de lumini, dar la un moment dat ne-or invadat cărăbușii, mai ceva ca lăcustele, și ne-o cam dat de furcă, noroc cu furtuna de i-or mai calmat. Dar bătalia cu Jagga o avut numai învinși. Pe la 12-1 noaptea am clacat. 🙂

A doua zi, bufet suedez, dup-aia o hodină la umbră și leneveală totală în hamace. Dormim un pic, ne țâpăm câteva selfie-uri și merem înapoi în camping să ne pregătim de Jazz.

La locație, agitație mare, plină toată valea de corturi, parcări pline, agitație la mâncare, căldure mare și hostesse sexy să te îmbrobodească cu țigări. Evident am pus botu.

Ajunsesem devreme, încă nu se vindeau bilete așa că am dat o roaită, am studiat terenul la butuci și apoi am urcat în sat să vedem care e pulsul. Același murmur pe străduță, dar nici o manea de nicăieri! Mergem în cimintir – nu râdeți – că aflasem că e pont să vezi festivalul de la înălțime și e moca. Păstrăm locul pentru mâine seară.

Ne întoarcem la scenă, mai bem o bere, mai belim ochii după gagici, oameni faini, stil vestimentar munte-rock-hippie, nimic indecent, familii multe, grupuri-grupuri și discuții despre edițiile trecute. Într-un cuvânt, oameni de calitate.

Cum stau așa, iar mă lovește inspirația, nu doar insolația:

La Gãrâna de te duci,
O sã-ţi placã pe butuci
Şi-o s-asculţi muzicã bunã
Sã-ţi ajungã pentru-o lunã.

Prima formație, OMAR SOSA QUARTETO erau și preferații noștri, că no, erau cu stilul afro-cubano, mai pe sufletul nostru, de iubitori de latino. Excepțional concertul lor, au făcut atmosferă și au ridicat lumea în picioare, cântând un fel de imn improvizat ce suna cam așa: “Ga-ra-na Cha Cha”. Cine știe cha cha, cunoaște timpii și își poate face o idee. Geniali.

Apoi intră niște americani, BILL FRISELL TRIO, cu un jazz surpinzător: un mix de jazz new-yorkez cu country de toată frumusețea auditivă. Faini băieții. Mi-au plăcut.

Însă surpriza serii – cel puțin pentru mine – au fost norvegienii de la HAKON KORNSTAD QUARTET, cu interpretul lor principal, saxofonistul Håkon Kornstad, un om foarte talentat și jovial, care împletea solo-urile de saxofon cu solo-uri de operetă, în cel puțin 7 limbi (că deja întrebam în jur dacă e vreo limbă pe care nu o știe!). S-a cântat multicultural, și a îmbinat jazz-ul cu opera într-o manieră care l-a făcut iubit de tot publicul. Ca să nu mai zic de povestirile lui presărate cu umor de calitate despre evoluția lui ca artist. O legendă vie, zic eu.

Cum se zice, ce-i frumos se termină iute, era deja ora 01.30 și noi eram treji de la 7, așa că ne-o cam pălit somnu’. Ne-am retras la camping, am mai făcut un duș, și somn. Au fost cele mai odihnitoare nopți dormite la cort ever, cred. Eram încărcat de un vibe excelent.

A doua zi, îmi părea puțin rău că nu mai putem merge la scenă – făcusem bugetul pentru o singură seară de concert, dar așteptam cu nerăbdare să vizităm Cascada Bigăr din apropiere (apropiere, vorba vine, era cam la 100 de km pe sens).

Auãleu, căldură mare
Și pe munte și la mare,
Așadar și prin urmare,
Am purces într-o plimbare.

Și plimbarea a fost cam lungă, dar ne-am bucurat de un peisaj feeric de pășuni și păduri, TransSemenicul fiind un drum de toată frumusețea, și foarte bun – nema gropi să-ți rupi mașina – defapt. tot respectul pentru zona Cernei-Semenic, toate drumurile erau așa.

Photo Credit: Munții Carpați

Pe cât de mult ne-a plăcut drumul, pe atâta de dezamăgit am fost de Bigăr. Bine, nu de cascadă în sine, ci de bâlciul tipicar al turismului de masă care se practică în România, cu tarabe de mâncare de calitate îndoielnică, manele în fundal și claxoane. Mai târziu am aflat dintr-un reportaj că zona fusese modernizată recent și că treptele ce le-am cobărât, maxim 10 m cubi și niște paravane au costat – țineți-vă bine!- 140.000 de euro!!! Gust amar.

Noroc cu steak-ul de la camping pe care l-am sfârâit din razbunare de i-a sărit tot mustul.

N-apucăm să hodinim, că musai să merem să ascultăm muzică din cimintir. 😀 Da, o plăcere, chiar dacă sună morbid sau tragi-comic. Am stat ce am stat, eram și cam obosiți, era mai frig decât în mulțime, i-am ascultat pe JOHN SCOFIELD UBERJAM BAND, cu un sound deosebit, combinație de funk și jazz instrumental, până pe la vreo 11.00, când ne-am întors.

A doua zi, trezire de dimineață, aveam iar drum lung și voiam să ajungem la Cluj devreme. Am mai băgat un bufet, am strâns catrafusele, am salutat lumea și am plecat. Pe drum, am tras concluzia acestui weekend:

Timpul trece ca și vântul
Când ești vesel și petreci
Iar când te întorci la lucru,
Între-acei pereți cam reci,
Ți-ai golit de stres și gândul
Ești mai bun, și te întreci.

Concluzia acestei ture: Mi-a păcut enorm de mult la Gărâna și abia aștept să mă întorc la anul. Vi-l recomand, e un altfel de festival, cu muzică pentru suflet. 🙂