De-a lungul timpului am primit (mi s-au atribuit) multe porecle – multe din ele comice – că no, așa sunt și eu, o persoană cu simțul umorului (îmi place să cred), însă cea care îmi vine parcă ca o mănușă și care mi-a căzut la suflet e cea actuală de Manu Munțomanu.

Am început să cutreier munții, nu ca și Eminescu, de băiet, ci, poate puțin cam tărziu, prin 2014, adică fix la 30 de ani – aoleu, acu realizez asta! – după o serie de decepții în carieră, dragoste, probleme de familie și poate și ca să-mi schimb un pic anturajul și pasiunile. Până atunci încercasem puțin din toate: biciclit, gaming, dansuri latino (salsa, bachata), alergat, mers la sală  – o scurtă perioadă, după cum se vede 😀 – și mersul pe munte a picat la țanc!

Primele “descălecări” pe munte au fost chiar mai iute, prima tentativă fiind în 2011, când am urcat în adidași și teniși (fetele) de la Borșa până puțin mai sus de Lacul Iezer – cel de forma României – dar am făcut cale întoarsă când mai aveam vreo 45 de min până pe Pietrosul, că nah, nema experiență, nema echipament și puțină ploaie -să zicem că ne-am panicat că vom aluneca pe pietre, ceea ce nu e neapărat neadevărat -. Am procedat cum trebuie, zic acum, după câteva zeci de ture. 🙂

A fost oarecum un start prost, care probabil pe unii i-ar demoraliza și i-ar face să renunțe la munte, însă pentru mine – rămâne în suflet – a fost ceva magic, cum nu mai întălnisem. Chiar și acum țin minte popasul la lac și cel mai frumos, cum păsteau niște căluți “liberi”, a doua zi când am urcat spre Lacul Știol într-o poieniță din apropiere.

Încă ceva, pe poteca ce duce la lac, privind în dreapta, rămâi fascinat de Cascada Cailor care se vede în depărtare cu toată căderea ei de 90 de m (căderi în praguri). Musai să mergeți și voi!

 

Așadar și prin urmare, Munții Rodnei au fost cei care mi-au deschis sufletul spre spectacolul magic al munților, iar tentativa mea din 2011 de a ajunge pe Pietrosul, a fost încununată abia la a treia încercare, în 2016, cu un grup de prieteni dragi, cu care mergem aproape weekend de weekend pe munte. Dar despre asta, în alte povestiri. Poate. 🙂

Ahh, ce mai era….ce-i cu denumirea asta de coțcar? 😀

Păi dacă dai un dex.online, afli că, coțcar ar fi un impostor, hoț, șarlatan (un fel de Dragnea), poreclă pe care am primit-o prin 2010 de la un prieten, pentru că mai mereu schimbam sensul de mers al jocului UNO sau furam cărțile de la cel cu cărțile mai puține, și multe alte șiretlicuri de-astea de le “strică cheful la restul când nu te aștepți. 🙂 Csf, ncsf.

Am ales să păstrez încă numele ăsta în amintirea acelor vremuri faine când ne îmbătam la Bolț și Kings, de abia mai înțeleageam ceva când venea rândul să jucăm și UNO. 🙂

No, cam asta-i povestea de început a Munțomanului,  revin în curănd și cu una în care vă spun cum m-am ales cu porecla. Numa bine, rău la nime!

 

P.S. Pozele îs fix de atunci din tură, rezoluție mai mică, că deh, nu aveam nu sțiu ce telefon – nu că aș avea Iphone acum- dar țin mult la pozele astea. 🙂