Am plănuit concediul ăsta de mai bine de 6 luni și au fost momente (multe) de cumpănă și nesiguranță, însă Dumnezo’ a fost bun și a dat să se-ntâmple. Iată cum a început:

Am pornit cu mare avânt
Vreo trei ore așteptând. 🙂
Șoferul să se pornească,
Gașca să se întregească,
Totul ca să se urnească.

Planetele s-au aliniat
De plecat tot am plecat
GPS-ul ne-a fentat
13 ore am colindat
Dar, vă spun, a meritat!

Cu ceva opriri mai scurte
Poante -dezbateri mărunte.
Am ajuns în țara știucii
Ne mâncau în cur limbricii
N-am dormit. Puțin ca pruncii.

Dobrogea – tărâmul morilor de vânt.

Se făceau deja vreo 40 de ore de la ultimul somn, așa că marți seara, după ce am pus corturile, un duș cald, ceva de papa și 15 minute de film la cinema-ul în aer liber, eram praf. 🙂 Apucasem totuși să luăm legătura cu Mirel, antreprenorul de Deltă, ce urma să ne ducă cu barca lui pe canalele Dunării, am găsit și ceva locație pentru mâncare tradițională de pește pentru a treia zi, așa că eram heppy.

Prima zi a debutat cu o baie scurtă, vreo 5 beri de căciulă (de la apa sărată 🙂 ), un moment de dragoste cu năbădăi (vezi poza) și un degețel încrucișat pentru Alex, căruia din nu-știu-ce-motiv i-a venit pofta să mă alerge pe plajă, iar eu i-am alunecat pe după picioruș ca peștișorul auriu.

No comment.

Pe la 4 ne întâlneam cu Mirel și cu Ahi (aka Ahile câinele Deltei) să mergem în plimbare. Parlamentasem nițel, pe mare era furtună serioasă, iar noi urma să ieșim în larg. Ne-au ajutat alea 5 beri, cred, așa că la 4 și un sfert eram deja bot în bot cu Ahi. El, cum îl știam de anul trecut), complet dezinteresat, calm, gata de aventură și mereu curios de împrejurimi.

Câinele Deltei – Ahile – Piratul din Sfântul Gheorghe.

Ce-i drept – la belit ochii – îi făceam concurență, poate chiar îi dădeam lecții, eram fascinați de peisajul cenușiu al Deltei în spectacolul furtunii. Am avut și bulan mare, furtuna parcă ne ocolea.

Furtună pe Marea Neagră la țărmul Deltei Dunării.

După ce am (re)văzut epava Tuzla,

Epava Tuzla de la vărsarea Dunării în Marea Neagră.

am colindat pe canalele strâmte și am învățăm să ne apărăm a la Bruce Lee de trestii, ne-a fost dat să vedem un apus pe Dunăre cum rar vezi. Eu, cel puțin, am rămas mască. Va rămâne pe veci întipărit în memorie și, probabil, e motivul pentru care voi reveni și la anul, cu siguranță.

Apus magic pe brațul Sfântu Gheorghe – Delta Dunării.

Ar fi multe de povestit, cu gașca ne-am distrat într-un mare hal, cu heităreli din suflet care ne cad la corason, dar musai să trec la povestea telefonului, să nu vă țin pe jar.

Era deja vineri, eu parcă simțeam un pic de regret că trece vremea așa de rapid – Doamne bine-i în concediu, da trece repede – la tăți ni greu.

Ne aștepta Mirel la barcă. Era ora 9 și un pic. Săracu era puțin obosit, iar noi întârziasem. Ce-ar mai fi dormit! Aveam de mers tocmai până la pădurea Caraorman, pădure unicat de stejar în lume, datorită amplasării, monument al naturii cu un stejar secular de peste 400 de ani și o circumferință de 4 m. – Stejarul îngenunchiat.

Stejar secular în Padurea Caraorman – Delta Dunării.

Ah, uitasem să vă spun. Nu știu prin ce blesteme – sau poate kharma -, dracu știe, în entuziasmul de la pornire, mi-a fost trântită o ușă de la dubiță, drept pe degețelul meu mic, falangele cu unghiuța. Nu vreți să știți cum arată acum. Mersi, Alex!

Revenind, ne-am bucurat de un prânz câmpenesc la un fel de masa a tăcerii, ne tragem în chip, primi explicații despre zonă și greutățile traiului de lipovan-cazac, iar apoi purcedem. 🙂

Prânz la umbra Stejarului Îngenunchiat din Pădurea Caraorman – Delta Dunării.

Trecem prin vaste lacuri pline de egrete, cormorani, pescărițe și chiar și câțiva pelicani comuni. Era o zi senină, eram în mijlocul Deltei, iar puținii nori se oglindeau perfect în luciul apei.

Nori oglindindu-se în luciul Lacului Roșu – Delta Dunării.

Toate bune și frumoase, poze drăguțe, o mini cursă de formula unu la întoarcere, că eram în întârziere, soldată cu o exfoliere – sau cum ar zice specialișții – peeling facial, și ajungem la port. Aici, ne hotărâm să cinstim această tură cu o bere, timp în care fug până la baie, iar când mă întorc, constat – cu stupoare – că nu mai aveam telefonul.

Bine, am un telefon de vreo 5 ani, un Sony X-peria J – nu-știu-cum care și-a făcut treaba la timpul lui, dar acum e mai mult pentru poze. Nu știu prin ce minune, camera lui de 5 MP, trage în chip ceva de neînchipuit, motiv pentru care nu l-am schimbat (încă). Iar faptul că nu mai aveam pozele din Deltă – concediul mult așteptat de mai bine de 6 luni, m-a trăznit așa, drept la inimă. Eram tare supărat. Mai aveam un pic și intram în depresie. Motiv pentru care m-am retras la camping, eram și puțin obosit și m-am basculat în hamac pentru vreo 2 ore, timp în care gașca îți făcea de cap și pregătea textele de heităreală despre telefon să mai treacă vremea și să mai râdem. Lucru pe care l-am și făcut.

De cum am dat pe plajă, am fost sufocat de paparazzi – mi s-au făcut vreo 50 de poze – din diferite unghiuri, mai-mai mi-a trece supărarea. Și încet-încet îmi trecea. Mă prinsesem în jocul lor, făceam glume cu telefonul pierdut pe bandă rulantă, toată lumea era veselă și am reluat un set complet “de apus” cu telefonul imaginar. 🙂

Poză cu telefonul după ce mi-am pierdut telefonul.

La camping, continuăm poantele, ba cu telefonul meu, ba cu știuca de negăsit a lui Ștefan, ba despre firezul pe care cică-l duce în orice tură negreșit. Ce mai, era ca la IUmor la noi. 🙂 La un moment dat, Roxi mă prostește cumva de mă mut de la masă, timp suficient pentru….hocus-pocus, ghici ce apare pe masă.

Io, deja împăcat cu gândul că nu-l mai găsesc, sau pe jumătate cu speranță că cineva îl găsește, dar încă nu dăduse de ei să-i sune – fiind ultimele numere apelate -, mă așez la masă și zic:

“-Măi, nu vă mai țineți telefoanele în fața mea, că au tendința să mă părăsească” și îl dau la o parte spre Roxi.

Ăștia râd în hohote, Roxi îmi pasează din nou telefonul și mă uit mai bine la el. Pffuai. Nici nu pot descrie bucuria din sufletul meu și cât de nedumerit eram cum dăduseră de el. Eu făcusem o inspecție de tip ANAF în barca lui Mirel, la bar unde ne-am oprit, în baie, pe mese, pe plajă, la port, peste tot…

Ce se întâmplase defapt? Păi să vă zic:

În tură cu noi, – fiind 6 și barca de 12 – Mirel mai găsise 2 fete dornice de plimbare, iar ele se așezaseră în spatele meu. Fete de gașcă, repede le-am integrat în discuții și plimbarea a decurs ca între prieteni, urmând ca zilele următoare să ne întâlnim cu toții să păpăm ceva, să dăm un volei sau whatever. Lucru care s-a și întâmplat în ultima zi de ședere. Așa, ca o cireașă de pe tort.

Ultima seară în Deltă. Plimbare “romantică”.

În fine. În periplul nostru printre nuferi și păsări de tot soiul, Alexandra – una din fete – își lăsase poșeta în spatele meu, iar eu, ridicându-mă, prin-nu-știu-ce extorsiune a unui degajament într-o apă, mi-a alunecat telefonul în poșeta ei, și nimeni nu văzuse asta.

Ce văzusem în acea zi și de ce mă zgâriam pe ochi în lipsa telefonului.

Fetele au fost de treabă, au constatat un telefon în plus – l-au predat lui Mirel, acesta l-a încărcat nițel și a luat legătura cu gașca. Practic, ei aflaseră despre (re)găsirea lui, dar tot timpul cât am stat pe plajă (vreo 4 ore) au făcut pe neștiutorii și continuau poantele cu telefonul. Ăștia ți-s prietenii! #numazic – Bată-vă norocu că și eu făceam la fel! 🙂

No, amu ce să mai și zic, eu sincer am fost convins că se va găsi, dar nu atât de repede. Mi-au spus și ei, – la un moment dat credeau că m–am prins, fiindcă așa vorbeam – Credeam. Am avut câteva momente de-astea în viață în care am tratat astfel problema și pot să spun că funcționează. Vizualizează ceea ce îți dorești, crede din toată ființa și se va întâmpla. 🙂

Întoarcerea spre casă a fost cruntă. Trezirea la ora 6 dimineața, luat barca, luat mașina, ales un traseu nou – pt care am for înjurat -, trecut cu bacul peste Dunăre, apoi vreo 2 ore bune pe serpentinele din Munții Vrancei. Când am ajuns în secuime, deja se însera, am mai făcut o oprire scurtă și am pornit spre Acățari. Numai că GPS-ul (Călin) iar ne-a făcut feste și am descoperit un nou traseu, astfel încât pe la 1 noaptea eram într-o benzinărie la Luduș, scormonind între ultimele sandwishuri. Aveam o foame în glandă de nici nu mai conta frigul.

Trecere cu Bacul peste Dunăre.

Ca să fie cu serbare de încheiere, am luat o cină festivă la Talora în Turda, singurul local deschis la ora aia, ne-am încălzit cu o zeamă și am purces spre Cluj. N-a durat mult și am ajuns acasă unde fiecare nu mai știa pe ce să pună mâna. Pe gelul de duș sau pe bagaj -despachetat- ? Eu unul le-am făcut pe ambele și am dormi dus…Vreo 4 ore. Eram așteptat. Da mi-am revenit până azi, cu câte un somn de frumusețe în fiecare după-masă. ::)

Așa, ca de final, vă mai las să mai priviți odatî un apus în Deltă. 😉

Apus în Delta Dunării – varianta Milky Way.