Tot ce-i fain și tot ce-i bine
O să regăsești în tine,
Când te plimbi printre copaci.
Asculți vântul, numa taci,
Și cu tine te împaci. 😉
Cu gândul ăsta am așteptat – ca fata mare măritișul – și-anume weekendul. Au fost câteva zile tare moody la Cluj. Ba a plouat cu vânt rece de-ți îngheța nasul (și alte extremități), ba adia câte-o rafală zdravănă de fulgi mărunți înghețați, de îți era mai mare dragul să înjuri de mama focului printre fălcile ce-ți clănțăneau de la frig. Pe scurt, horrible.
Așadar și prin urmare, am pus motorașul din dotare (creierul, nu vă mirați, un pic acolo, chiar am), la o amplă căutare, pe Facebook de-o evadare. 🙂 Cum Facebook-ul îi mai deștept ca mine (obviosly, ei sunt miliardari în euro, eu în monezi de 1 ban, rest de la cumpărături – că doar atât apuc să strâng de pe-o lună pe alta 🙄), a venit cu o sugestie in news feed: O tură gratuită pe Vlădeasa cu prietenii, Extreme Expeditions. Primul gând: Hallelujah, Allah is great! 😀 Nu auzisem de ei, așa că am făcut un pic de research și am văzut că sunt oameni faini, ce merg de obicei pe munții de pe alte meleaguri și mulți din prietenii mei deja încercaseră o drumeție cu ei.
Mi-am zis: what the hack, e gratis, e aproape, vremea se anunța excelentă și era un traseu pe care nu-l mai abordasem. Iau legătura cu Radu, brainiacul acestei “grupări extremiste”, mă primește cu brațele deschise, foarte politicos și îmi rezervă locul în mașină, like a boss în noul lui Touareg. Întâmplător se mai anunțaseră și două amice, așa că mă puteam da și în petec cum îmi place mie. Io nu doar scriu mult, mai și povestesc. 😀
Citește și: Delta Dunării. Povestea telefonului pierdut.
Ne trezim cu noaptea-n cap, pe la 8 ne întâlnim și cu trupa, facem oficializările între noi și purcedem spre Vălul Miresei, punctul de intrare în traseu. Lăsăm în spate ceața și pe măsură ce ne apropiem, vedem și falnicul Vlădeasa in straie de iarnă pe la vârfuri, de ne frecam palmele de bucurie.
Am luat-o pe drumul forestier, cu imaginea brazilor scufundați în zăpadă și razele Soarelui din ce în ce mai puternice, de ne cam fierbeau polarele pe noi. După o mică escală prin pădure, – pierdusem urma din cauza copacilor cu marcaje căzuți – regăsim poteca și începem urcarea spre creastă să ne bucurăm și de orizontul de la înălțime. Urcarea a fost solicitantă pe unele porțiuni, susținută, datorită stratului consistent de zăpadă până la glezne. Dar, n-avem nici o altă grijă. Imaginea Pietrelor Albe din apropiere ne dădea suflului necesar și chemarea aceea care-ți face inima să tresare. Dacă ești munțoman, știi la ce mă refer.
Ajungem sus, zburdăm prin zăpadă, găsim stâlpul nu demult pus pe vârf, ne tragem în chip.
Câte unul, câte doi,
C-așa-i hora pe la noi.
Facem și poza de grup,
Toți cu o foame de lup,
Și purcedem iar la vale,
Printre brazi, ca niște mioare.
De urs ca să ne ferim,
Ochii bine îi belim,
Și strigăm tare prin văi
“Lasa capra măiiii!! :D”
Soarele se cobora,
Încetuț se înnopta,
Mărim pasul, ne grăbim,
Prin beznă o bâjbâim
Și ajungem la mașini
Cu stomacul gol, dar plini
Plini de zen și fericire
C-am avut cărări senine.
Bucuroși de oameni faini,
Am oprit și la o ciorbă,
Am râs cât pentru doi ani
Și-am mai schimbat câte-o vorbă.
La Cluj am ajuns târziu, era 10 fără-un pic, Eram rupți, somnoroși și obosiți, dar trebuia să pregătim bagajul și pentru duminică. Duminică în care am regăsit muntele în culori ruginii de toamnă. Doua anotimpuri în mai puțin de 48 de ore. 😍 Vă mai povestesc.
Citește și: Doua anotimpuri într-un weekend de drumeție. (II)
Până atunci, vă las cu apusul ăsta superb.