De ce zic asta? Păi simplu, nu trebuie să te aștepți la nu știu ce filme ți-ai dat tu, lasă să te surprindă (atât muntele cât și femeile). Va funcționa dacă iubești fără așteptări.
Hai acu să-ți explic despre ce e vorba defapt.
Weekend-ul trecut aveam planuri mari. Aștept de 3 ani să ajung pe Moldoveanu, și nu pot să zic că era din categoria “I die for it”, dar cu 2-3 săptămâni înainte, m-am lăsat pradă emoțiilor. Am început să-mi dau filme (ca la femei) și chiar am compus o mini poezioară despre cum va fi:
Pe munte de ceva ani,
Mândru între munțomani
Moldoveanu n-am pupat
Tot or vrut și m-or chemat
Dar nu mi s-o arătat
Sau, mă rog, n-am insistat.
Dar amu, dac-am ajuns
Pân-aici, așe de sus,
Ce să zic, îmi place mult
Dar mă simt așe mărunt
Tot stâncos. Și eu din lut
Și a transpirație put.
Făcusem planul brici, pornire pe la 3 jumate, s-ajungem pe autostradă la cinci, și de acolo mai departe. Pe la un 8, cum estimam, deja trebuie să fim în saci la nea Nae la cabana din valea Sâmbetei. Urma să urcăm pe Fereastra Mare (2h 30) și apoi după alte 5 ore, ajungeam pe “Acoperișul României”. Mă amuză expresia asta, acoperișul are țigle și practic poți să ieși pe unde vrei, ori pe Moldoveanu ajungi doar pe creastă, fiind porțiuni chiar destul de expuse.
Numai că, adesea, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, așa că la ora 5 eram încă în coada tirurilor pe varianta Alba-Turda (parcă niciodată atât de aglomerată). Ca să fie și mai bine, la ieșirea de pe autostradă, la Tălmaciu, am dat o tură ca și roiul de albine, să ocolim aglomerația. Am stat în coloană mai bine de o oră, iar când am revenit din escapadă, am mai stat vreo juma de oră. După încă o pauză scurtă, că deja ni se făcuse foame, pornim spre Complex Valea Sâmbetei. Ajungem pe noapte, parcăm, ne schimbăm de scandal și o luăm la pas.
Undeva pe la ora 12 noaptea ajungem și la cabană, unde nea Nae și Nico ne așteptau și ne-au servit cu o binemeritată ciorbă caldă. Doamne bine-o prins.
Trebuia să ne trezim la 5, dar cum totul se dăduse peste cap și lumea era obosită, am schimbat pornirea în traseu pentru ora 8, am început să urcăm, dar am dat de mascota lui nea Nae și ne-am oprit la o sesiune de selfie-uri.
Deja se lăsase ceața și nu ne dădea pace, abia din când în când câte o portiță de maxim un minut în care să vedem pe unde bâjbâim. Pe când ne apropiam de ieșit în creastă deja simțeam vântul puternic și bătea în rafale care nu ne plăceau deloc. O parte din trupă o luase înainte și urma să ne regrupăm.
Odată regrupați, ne-am dat seama că nu prea aveam șanse de izbăndă în ziua aceea, fiind multe grupuri care se întorceau cu vești îngrijorătoare despre starea traseului. Am profitat de o portiță (de data asta cu mai mult soare), am făcut câteva poze și am intrat în ședință tehnică, așa cum ar trebui să fie întotdeauna la grupuri.
Nu s-a dezbătut mult, toți știam că nu vom vedea Moldoveanu și chiar dacă vom ajunge – cu un efort suplimentar – nu era nici o plăcere în a merge pe ceață densă și rafale.
Ne-a hotărât să ne întoarcem, dar cum în vale era un vânt puternic, am ales o rută diferită, care să ne dea măcar plăcerea de a termina un circuit. Am luat-o spre Dara, iar la primul indicator, punct roșu, am coborât. Cred c-a fost cea mai bună decizie pe ziua aceea, pentru că pe traseu era plin de afine și un peisaj parcă din Paradis, care ni se deschisese în față.
Nu ne grăbeam, așa că am ales să ne bucurăm de munte și de ce are el de oferit, inclusiv, micii gândăcei.
La cabană, o parte au hotărât să se întoarcă la Cluj, iar restul am zis să vedem cum va fi vremea duminică. Am lenevit mult, am stat la focul de tabără și un pic de chiităreală și am băut o bere ca tot omul. Seara târziu, 3 dintre noi au decis să urce dimineața la 4 și să-și încerce din nou norocul. Lucru care s-a întâmplat, spre bucuria lor, reușind să urce pe vârf după un efort supraomenesc de 12 ore dus întors pe o arșiță cumplită. Bravo!
Eu evaluasem bine situația, aveam câteva beșici deja de la coborâre și nu-mi ardea să mă prăjesc a doua zi la soare într-o drumeție de 12 ore, așa că am hotărât să rămân la cabană și să mă bucur de liniște și soare.
Așadar, a doua zi, eu cu Didi, o prietenă de suflet pe care am cunoscut-o cu un an înainte tot la munte, la Gențiana, am mâncat clătite, ne-am tolănit la soare și am făcut planul despre cum să mai salvăm din zi. Aveam opțiunea unei urcări de 3 ore prin creastă, dar mai mult pădure, spre Fereastra Mică, însă Didi nu dormise prea bine zilele astea și avea multe julituri de la bocanci. Cu simț de răspundere, am decis să stăm cuminți și să facem doar poteca de 40 de min până la schitul lui Arsenie Boca, unde se zice că s-ar fi refugiat timp de 3 ani, ca un sihastru. Nu știu ce să zic. Cam trasă de păr, legenda.
A fost o urcare interesantă, cu porțiuni mai tehnice, pe frânghii, dar de sus, ni se deschidea un peisaj minunat cu cabana. Am lenevit mult, am discutat de toate și apoi am căutat un râu unde să ne băgăm picioarele (la propiu) și să ne tratăm beșicile. Era atât de liniște și frumos, Didi a găsit și ceva macriș, așa că picnicul era desăvârșit. Fusese o zi excelentă, așa că am ales să o încheiem cu un pui de somn lângă cabană, pe iarbă și să privim văzduhul.
Am stat așa vreo 2 ore, până s-au întors cutezătorii și ne-au povestit despre agonia și extazul acestei ture solicitante, în care rămăseseră și fără apă la un moment dat. Ambițioși. 🙂 Eu, recunosc, am fost comod în ziua aceea și nu-mi pare rău. Moldoveanu va fi tot acolo, eu iubesc muntele, deci e imposibil să nu ne vedem.
Am strâns bagajele, era deja 7 seara, și ne gândeam cu un pic de groază la drumul lung până la Cluj. Am pornit la drum pe un apus minunat, parcă venit la fix să încununeze tura. 🙂
Toată lumea era ruptă, unii dormeau, eu cu Roxi îl țineam pe Alex (șoferul) de povești fiindcă se vedea că face eforturi foarte mari să ne ducă acasă cât mai iute și sănătoși. Lucru pe care l-a și făcut, ajungând acasă teferi undeva după ora 12 noaptea. Ești tare, omu!
A fost o tură lungă până la urmă, dar pentru mine a fost una cu bucurii, revederea cu Făgărașul și cu Valea Sâmbetei, fiind una magică, lucru pentru care sunt recunoscător.
Cât despre Moldoveanu, mai poate să aștepte, cert e că eu nu îmi voi mai face așteptări. Voi iubi muntele așa cum mi se oferă, când dorește el, asemena unei relații speciale.