Deși merg în ture de 3-4 ani deja, e prima dată când mi-am luat inima în dinți și m-am dus singur în tură. Nu o fost intenția mea din start, dar așa s-o nimerit de data asta. 🙂 Ce-i drept mi-am eliberat programul din scurt, iar ideea asta trăznită de a merge 20 de km din Sălciua până la Cheile Râmețului pe dealuri, prin cătune (părăsite), nu o gustat-o lumea. Ori poate nah, e luna august, concediu, mare, locuri exotice, citybreak-uri, alea alea. 🙂 Acum că stau și mă gândesc, nici nu prea mai contează. Am avut o aventură de pomină.
Mi-a venit ideea într-o marți, cu gândul că în weekend-ul prelungit de Sf. Mărie am treabă și nu pot mișca la munte, așa că am dibuit repede un plan de traseu, într-o locație pe care o iubesc din tot sufletul: Sălciua de Jos, Munții Apuseni.
Mi-a venit așa deodată,
Mai precis, ca niciodată,
Dor de ducă tare greu
Ca să umblu teleleu.
Așadar și prin urmare,
Fac planul pentru plimbare
Caut curse și cazare
Și mă uit către picioare:
“Iar vă rup, nevoie mare”
Pun rucsacul în spinare,
Iau bilet, m-așez pe spate
…Și mă iau apele toate!
Bă, ești prost? Te duci departe
Ce te-apucă, măi nepoate?
Nu tre să mă dumiresc
Că deodată-mi amintesc:
Văd pe geam căpțe multe
Case mici, livezi cu sute
Oameni ce cu furca dau
Unii – alții hodineau
Însă toți îmi aminteau
De ce satul îl iubeau.
Era deja alt tărâm
Cu miros proaspăt de fân
Și o liniște deplină
Ce-o visam de-o săptămână.
Un bătrân ne povestea
De mistreți și de purcea
Ce probleme îi crea,
Fiindcă nime nu-i vâna
Și pe câmp, ei scormonea
Toți cartofii-i termina.
Doamne ce ne mai plăcea
Dulce-i glas, care-l grăia.
Numa vorba se ducea
Și cu ea, timpu trecea.
Ajunserăm la Sălciua.
Ies pe ușă-ncetișor
Salut lumea când cobor
Îi dau talpă, la picior
Nu urc mult și simt că mor
Era arșiță-n obor,
Și cum eu n-aveam covor
Una două ca să zbor
M-am oprit la un izvor
Beam apă din ulcior,
Cu pofta unui dragon.
V-aș mai zice în catrene, și nu că mi-ar fi cumva lene, da îi musai să vă zic, și de tură câte-un pic. 🙂
Am ajuns și-n deal la camping, am tras repede un duș rustic la furtun – din comoditate, și fiindcă eram singur – am păpat iute un sandwish și mi-am făcut rapid rucsacu’ pentru o tură scurtă. Nu-mi venea să cred, eram singur singurel, acolo, la Huda lui Papară-ntr-o joi.
Am tras câteva poze, am făcut iar o băiță scurtă să mă răcoresc și am pornit înspre Totu Bun la o ciorbă de burtă. Aici mă așteptau cu drag, – deja mă știe lumea – și mi-or dat și niște șnițel la pachet pentru mic dejun. Chiar totu bun! Jos pălăria!
Ajung acasă, fac siesta cu o bere, consult horoscopu pe faisbuci, mă uit un pic la stelele ce clipoceau în ciuda mea pe cer deasupra liniștii satului și mă culc. Era devreme, dar mă trezeam devreme.
A doua zi, surpriză: La ora 7 era o ceață de nu vedeam să ies din cabană. Beau un ceai, mănănc și mă gândesc cu groază că am venit degeaba. 🙁 Trist nevoie mare, mă bag înapoi la somn, că nah, măcar dorm dacă tot îs liber și m-o pus michiduță să vin la dracu-n praznic.
Crezi c-am dormit? M-am tot foit, de ciudă, până am simțit că deja mni prea cald, deși eram în chiloți. Crep ușa, Evrika! Dădeau deja raze de soare, mă uit mai bine și mă mir de ce mi-o dat Dumnezeu norocu să văd în față. Îmi zic. Toate au un rost. Și așa era.
Nu stau mult pe gânduri, fac bagaju-n fugă și o iau la sănătoasa, mâncând pământu. Aveam 2 ore de recuperat. Dar am început bine. În nici un ceas, eram deja la Vânătările Ponorului. Scot harta, mă uit bine, să nu mă pierd. Că no, mie-mi părea că eram la Simeria – nodu feroviar -. Deh eram și singur, ciuciu consultanță, și no, trebuia să mă uit de trei ori să fiu sigur.
Mă dumiresc și o iau pe cruce albastră pe un drum de țară, reabilitat cândva, ce ducea se pare la Raven’s Nest, un semibordel de fițe pentru băut cafea în vărful dealului în fotolii cu puf. N-am fost, da cam așa mi-l imaginez. Mai ales că am văzut a doua zi la întoarcere ce fel de mașini cu domnițe bronzate și botoxate urcau lângă domnii-sosii ale lui Botezatu. Jur că toți erau la fel. În fine. Evident, urcau cu x5-uri și jeepane, ca să nu se obosească domnițele înainte de termen. Dacă știi cum zic.
Urmăresc drumu mai departe, ajung la niște cătune uitate de lume și dau de niște boi – de-a dreptul – ce mă salutau de parcă mă știau de undeva, iar eu în sinea mea, mă panicam că nu înțelegeam, ce-i cu lumea asta uitată de Dumnezeu și de ce ar pleca lumea din locul ăsta scăldat în soare.
Mai merg vreo juma de oră și dau și de case care păreau locuite – mi-am dat seama după lătratul câinilor din bătătură, câini legați, spre norocu eu -. Ajung și la o răscruce de drumuri, iar panoul de aci, mă cam confuzează: nebunule, bine mergi? Opresc la o casă, singura pe uliță și cu cât mă apropiu, îmi da seama că e locuită încă. De aici, o bătrână – trecută de 80 de ani, la felul cum avea încovoiată coloana -, mă liniștește și îmi spune că îs în Valea Poieni și că mai am 40 de minute tot pe drum pănă-n Brădești.
Aveam visul erotic să ajung acolo și să beau o bere rece :), cu valea-n orizont, să mă mir de drumu ce l-am străbătut. Ajung în sat, întreb lumea, birtu-i închis 🙁 : “O plecat fata, numa’ după-masa se întoarce”. Strâmb din nas, beau o gură de apă și mă pornesc la vale, fără să fiu atent la indicatoare. Deh, așa pățești când nu primești o bere, te iei și te duci în lume. 🙂
Și în lume am ajuns. Drept la casa unei tanti ce credea că vin de la București și că merg la nu știu ce nene șmecher ce-și duce clienții de seamă la explorat cheile. Îi explic că m-am pierdut și că vreau s-ajung pe cheile Geoagelului și mai apoi la Râmeț. Mi-arată cu degetu un stâlp ca direcție și-mi zice: “Du-te p-acole’ jos la nenea ală cu mașina de tuns iarba că-ți arată el o cărare ce duce în vale, nu ești tu primu care o pierdut poteca”. 🙂
No parcă m-am mai liniștit, da’ cărarea aia nu prea îmi insufla încredere, adică uita-te și tu pe unde ducea.
Unde mai pui, că odată ieșit din bălării, era tunsă iarba și nu se mai vedea cărarea. Am făcut un pic de scouting în zonă, m-am orientat încotro se aude pârâul și în cele din urmă am ajuns și la pădure, bucuros, nevoie mare că am dat de marcaj și de umbră. Hallelujah! Străbat poteca ca o căprioară. Aveam o bucurie greu de descris. Îmi plac mult potecile de pădure și era de parcă l-am prins pe Dumnezo de un picior – după ce mersesem 3 ore pe drum de țară prin arșiță și așteptându-mă din clipă în clipă să muște un câine din mine-.
Nu peste mult timp, dau deja de primul grup de munțomani. Erau primii pe ziua de azi și-mi dădeau înapoi sentimentu că nu-s nebun că cutreier de unu singur cheile. Mai erau și alții! 😀
Îmi dau câteva detalii de orientare, aflu că îs aproape și de ținta mea și o iau iar repejor la vale, dau iar de câteva case părăsite in the middle of nohwere, mă minunez și merg mai departe cu gândul că deja e cam târziu și nu știu exact cât fac înapoi – drumul înapoi nu se compară niciodată cu cel la dus, de-aia prefer în general circuite, că altfel te motivează un peisaj nou -.
Ajung în sfârșit la indicator, dar la scurt timp mă pierd iar. Direcția dată de ele nu era exactă, așa că am luat-o pe firul apei, după urmele lăsate de alții, în speranța că merg bine. La un moment dat nu se mai vedeau urme, așa că am avut un moment de cumpănă, dar peisajul din față nu-mă lăsa să mă întorc. Și decizia mi-a fost răsplătită cu vârf și îndesat..
Mă uit la ceas. Era ora unu, stomăcelul îmi dădea semnale, așa că am am improvizat un picnic haiducesc. Era atât de bine la umbră, liniște și pace și timpul parcă stătea în loc. Jur că parcă am stat acolo o după-masă întreagă, iar când am plecat mă simțeam de parcă abia intrasem în tură. O fi fost merele de vină. Sau poate apa de izvor. Nu știu. Îmi părea că am mâncat la KFC.
Oricât mi-ar fi plăcut să mai stau, și să trag un pui de somn, am zis că-i păcat să nu ajung la Cheile Râmețului, chiar dacă mai fusesem acu’ un an. Cobor pe vale, dau de un fel de sat de vacanță rustic plin de turiști și încep să sar din piatră-n piatră până mă ud. Ajung la un punct unde nu mai puteam trece fără espadrile, așa că mă întorc și caut un loc pentru baie și un pic de soare. Spăl tricoul, mă descalț și mă tolănesc pe un bolovan, după o baie rapidă. Eram ca un prunc, nou născut, fără nimic, liber să mă bucur de natură.
Aș fi stat acolo cu zilele, dar era deja ora 3 și mai aveam cale-ntoarsă încă vreo 4-5 ore, după cum prognozam. Aveam șosetele ude, un început de beșică de la frecuș și parcă începeam să simt oboseala. În graba de dimineață, uitasem să-mi pun o pereche în plus, așa că acu răbdam. 🙂
O iau din loc cu ambiție, îi dau șpan pe cât posibil, cu gând să ajung în pădure la umbră. Însă socoteala nu mi se potrivește, iar după prima pantă mai serioasă, clachez. Curgea apa pe mine ca pe sclavii din Imperiul Roman, așa că mă trântesc la umbră, mai ciugulesc ceva, îmi trag sufletul și dau să mă ridic. Din apropiere, aud voci! Nah, mă, ce-i cu mine? Am vedenii? La scurt timp, apare un grup, cu ghidul maghiar în față. Nu mi se păruse. Yeah! Oameni!
Era un grup de vărstnici – încă în putere, spre deosebire de mine – originari din Ungaria și veniseră de la Huda lui Papară cu gând de a străbate Cheile Râmețului. Bravo lor! În sinea mea: “Zi faină azi: eu și moșii, Greu de pensionat 5”. Zâmbesc și parcă prin aripi. În juma de oră-maxim 40 de minute, reușesc să ajung în coama dealului, la 20 de min de Brădești, cu priveliștea asta în față
Aș mai fi stat, da nah! Speram să dau de bere în sat. Și am dat. 🙂
Aici stau de povești cu localnici, mă dau necunoscător – cu gând că poate prind o ocazie -, întreb cât mai am (deși știam) și primesc răspunsul “Ah 2-3 ceasuri dacă ești bărbat, mergi numa pe drum încolo”. Oi fi fost “bărbat” sau nu, nu știu. Ce știu e că m-au cam fugărit niște câini la întoarcere, dar și așa, la pas, am ajuns înapoi la Vânătările Ponorului din Brădești în maxim o oră jumate. 🙂
Cuţu ãsta pufos o fo singuru care nu m-o lătrat în 37 de km prin Apuseni, de la Sălciua la Ch. Râmețului și retur. Drept răsplată, o păpat o pungă întreagă de Bake Rolls, de se lingea pe buze cum mă ling io după înghețată.
Ajung înapoi pe platou deasupra la Dumești, mă sincronizez cu un grup de turiști ce veneau de la Vănătări și mă uit întrebător la ei să văd dacă mă ia cineva cu mașina până jos în sat. Se vedea pe ei că sunt oameni cu bani, iar eu un simplu nebun puturos ce umbla pe dealuri. Îmi continui drumul, iar la scurt timp, oprește lângă mine o mașină.
Era o familie de maghiari, el încercă să vorbească cu mine într-o română stâlcită, abia încăpeau în mașina (un Fiat vechi asemănător unui Tico -, însă se ruga de mine (parcă) să mă urc și eu cu ei. Haina nu face ce om.
I-am refuzat politicos, deși mă îmbiase de trei ori, cu gândul că nu mai aveam decât vreo 2 km de mers și oricum era în pantă. Acu că mă gândesc, era o mașină cu numere de HR, în timp ce vreo 5 mașini de AB, CJ și TM trecuseră pe lângă mine ca pe lângă un măgăruș, deși aveau locuri.
Ajung la camping dau jos hainele de pe mine (toate) și mă bag direct sub furtun – cu gândul că nu mai stau până se încălzește boilerul, oricum e caldă apa din butoaie -. Zis și făcut, încep săpuneala, dau drumul la apă și brusc, se termină. Da., am mușcat-o ca un fraier. Eram în costumul lui Adam, deasupra satului, cu săpun în cap și căutam de zor un telefon să întreb ce-i de făcut.
Nea Valer, mai mult supărat decât săritor, îmi dă de înțeles că apa vine din fântănă și că e captată în ceva containere pe deal, iar eu am reușit (cumva – musai eu!) să termin unul și de-aia am rămas fără apă. Gizăs, umblam desculț, cu prosopul în vine, să dau drumul la apă, să mă spăl și eu ca omu, după 12 ore de drumeție. Și ce durere în….cot am avut când am avut apă în sfârșit! Suna telefonul în neștire, eu parcă făceam o baie în sare de mare și uleiuri aromatice. 🙂
Crede-mă, apreciezi altfel un simplu duș, o zamă caldă, o vorbă bună sau un pat moale – dacă se poate cu așternuturi proaspete – după o astfel de expediție la munte, în mijlocul Nicăieri-ului.
Ca să înțelegeți experiența cătunelor “pierdute” din Apuneni, te las cu poza asta. 🙂
